Pogromul de la Dorohoi, 1 iulie 1940

Pe 1 iulie 1940, militari din unități ale armatei române aflate în retragere au ucis la Dorohoi zeci de evrei, civili și soldați. Este unul dintre cele mai grele episoade din istoria orașului. Mai jos sunt faptele, așa cum reies din documentele vremii și din cercetările istoricilor, cu sursele la final.

Contextul: retragerea din vara lui 1940

Pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a cerut României, printr-o notă ultimativă, Basarabia și nordul Bucovinei. Pe 28 iunie, guvernul român a acceptat, iar armata a început să se retragă. Harta anexată notei cuprindea și ținutul Herța, care aparținea județului Dorohoi, deși textul notei nu îl pomenea. Unitățile române de la Herța nu știau exact pe unde va trece noua frontieră. Orașul Dorohoi s-a aflat pe drumul trupelor care se retrăgeau.

Pe 29 iunie, la Herța, a avut loc un incident între militari sovietici și militari români. Au fost uciși căpitanul Ioan Boroș și sublocotenentul Alexandru Dragomir, din Regimentul 16 Artilerie, și soldatul evreu Iancu Solomon, din același regiment, care încercase să-și apere comandantul. S-a hotărât ca militarii uciși să fie îngropați la Dorohoi.

Ce s-a întâmplat pe 1 iulie

Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (2004), enciclopedia Pinkas Hakehillot (Yad Vashem, 1969) și fișa Institutului „Elie Wiesel” (INSHR) arată că violențele au început la cimitir, la înmormântarea lui Iancu Solomon. Istoricul Adrian Cioflâncă a găsit ulterior, în dosarele unei anchete de după război păstrate la CNSAS, mărturii care arată că primele violențe au izbucnit puțin mai devreme, în nordul orașului.

În zona Trestiana, pe unde intrau în oraș trupele în retragere, militarii au început să jefuiască cârciumi și case evreiești, să tragă la întâmplare și să caute evrei. Soldații evrei din unitățile aflate în retragere au fost despărțiți de ceilalți și dezarmați, iar câțiva au fost executați.

În sudul orașului, cimitirul evreiesc și cel creștin se aflau de o parte și de alta a drumului, iar în aceeași după-amiază aveau loc acolo înmormântările. Când s-au auzit împușcăturile din nord, militarii aflați lângă cimitire le-au luat drept semn că intră sovieticii. Soldații evrei veniți să-i dea onorul lui Iancu Solomon au fost dezarmați, aliniați lângă un șanț și împușcați de militari români. Raportul Comisiei și Pinkas Hakehillot spun că erau zece; mărturiile din ancheta de după război, citate de Cioflâncă, vorbesc de șapte. Apoi au fost scoși din casa mortuară evreii care se adăpostiseră acolo, în jur de 40 după Cioflâncă, și au fost împușcați tot lângă șanț.

Violențele s-au extins în oraș: execuții sumare, violuri, jafuri. Multe case și prăvălii evreiești au fost jefuite, de militari și de civili. Raportul Comisiei arată că mulți dintre făptași erau din Grupul 3 Grăniceri Pază și din Regimentul 8 Artilerie; fișa INSHR enumeră Regimentele 3 Grăniceri, 8 Vânători, 16 Artilerie și 29 Infanterie.

Pinkas Hakehillot consemnează că, în zilele dinaintea pogromului, unii evrei fuseseră sfătuiți de prieteni creștini să se ascundă.

Violențele au încetat abia la intervenția generalului Constantin Sănătescu, comandantul Corpului 8 Armată. Potrivit raportului Comisiei, el l-a mustrat pe comandantul Corpului Grănicerilor, generalul Theodor Șerb („Mă surprind aceste acte de banditism din partea unei trupe pe care o socoteam a fi o trupă de elită”), și a cerut o anchetă și pedepsirea vinovaților.

Câte victime au fost

Numărul exact al victimelor nu se cunoaște. Documentele și istoricii dau cifre diferite:

Sursa	Morți
procesul-verbal oficial din 3 iulie 1940, citat de Adrian Cioflâncă și de fișa INSHR	50: 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii
un document oficial citat de Pinkas Hakehillot	52
cifra oficială, în raportul Comisiei Internaționale și în Enciclopedia USHMM	53, plus mulți răniți
fișa INSHR, după alte surse	între 90 și 200
Carol Iancu, Enciclopedia YIVO	aproximativ 200, dintre care 44 identificați
Pinkas Hakehillot	aproape 200

Enciclopedia USHMM notează că, pe lângă cei 53 de morți numărați, au existat victime îngropate imediat după ce au fost ucise. Adrian Cioflâncă scrie că un document întocmit de Comunitatea evreiască un an mai târziu arată mai multe victime decât procesul-verbal. Într-un interviu din 2026, el spune că cifra reală s-ar putea afla doar prin exhumarea gropilor comune din cimitir sau din alte documente de arhivă.

Ce a urmat

Anchetele făcute în 1940 de Corpul 8 Armată și de Corpul Grănicerilor au stabilit că o mare răspundere le revenea a doi căpitani. Cei implicați au încercat să mascheze faptele, spunând că totul pornise de la zvonul că „vin rușii” și de la atacuri ale unor evrei asupra militarilor; raportul Comisiei arată că aceste atacuri nu au avut loc. Niciunul dintre cei învinuiți nu a fost trimis în fața Curții Marțiale. Armata a dat doar pedepse administrative: mutări și arest de scurtă durată.

După război, cazul a fost reluat. Adrian Cioflâncă a găsit în arhivele CNSAS dosarul anchetei principale, care i-a vizat pe doi militari și pe doi civili. În interviul din 2026, el spune că a identificat militari condamnați după război pentru masacru.

Deportările din 1941–1944

Pentru evreii din Dorohoi, 1940 a fost doar începutul. Datele de mai jos vin din Enciclopedia USHMM, din fișa INSHR, din raportul Comisiei și din Pinkas Hakehillot; unde diferă, sunt trecute toate.

• 7 noiembrie 1941: a plecat spre Transnistria primul transport, cu evreii din localitățile mai mici ale județului (după fișa INSHR, din Darabani și Rădăuți). Evreii din oraș au urmat în transporturile din 10 și 14 noiembrie, după Enciclopedia USHMM; după fișa INSHR, deportarea lor a început pe 12 noiembrie. Transporturile au plecat din gara Dorohoi spre Atachi și Moghilev, unde se trecea Nistrul.
• Câți au fost deportați atunci: 9.367, după un raport oficial din 1942 citat de Enciclopedia USHMM; între 10.000 și 12.000 din tot județul, dintre care 3.074 din oraș, după fișa INSHR.
• Iunie 1942: au mai fost deportați 450 de evrei, mai ales bărbați care fuseseră la muncă forțată în noiembrie 1941, când le fuseseră deportate familiile (Enciclopedia USHMM dă data de 14 iunie; Pinkas Hakehillot dă tot 450). Fișa INSHR dă 308 deportați, pe 11 iunie 1942: 176 de bărbați, 70 de femei și 62 de copii. Pinkas Hakehillot consemnează că atunci mulți evrei s-au ascuns în casele unor creștini și că unii dintre românii care i-au ascuns au fost pedepsiți și trimiși în lagăre.
• Repatrierea: pe 8 decembrie 1943 s-a ordonat întoarcerea evreilor deportați din județul Dorohoi (fișa INSHR). Primul grup, în jur de 1.500 de oameni, a fost repatriat pe 20 decembrie 1943, iar alți aproximativ 4.500 până la sfârșitul lui ianuarie 1944 (Enciclopedia USHMM). Raportul Comisiei dă 6.053 de supraviețuitori din Dorohoi, care au început să se întoarcă pe 20 decembrie 1943.
• Câți au murit: în jur de 3.800 din cei 9.862 de deportați, după Enciclopedia USHMM; aproximativ 5.000 dintre evreii din județul Dorohoi, până la repatriere, după fișa INSHR.

Amintirea

În România, 9 octombrie este Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Am scris această pagină în amintirea celor uciși în propriul oraș.

Pentru celelalte repere din istoria orașului, citește Istoria Dorohoiului pe scurt.

Corectură, 28 octombrie 2026: pagina a fost reverificată pe sursele de mai jos. Inițial scria că repatrierea s-a ordonat pe 20 decembrie 1943 și că primii aproximativ 1.500 de oameni s-au întors pe 15 februarie 1944; ordinul este din 8 decembrie 1943, iar primul grup s-a întors pe 20 decembrie 1943. Au fost scoase cifrele de victime care nu se regăsesc în aceste surse și afirmația, fără sursă verificabilă, că generalul Sănătescu ar fi declarat că nu exista niciun ordin de a se trage în evrei.